O durere de nedescris. Nu era noapte în care să nu plâng şi să urlu cu capul în pernă. Rugăciuni peste rugăciuni să scap de foculinsuportabil care-mi ardea sufletul şi inima cu fiecare zi mai mult.
Devenea o obişnuinţă cu durerea.
O obişnuinţă cu chinul. Chin infernal.
O durere cruntă. Totul a început să se duca încet încet, resimţeam bătăiile inimi din ce în ce mai tare. Simţeam că retrăiesc şi că pot iubii din nou. Asta a fost doar o cădere atenuantă.
Abia acum am ajuns jos, la solul rece şi rigid care m-a făcut să resimt durerea şi chinul din sufletul meu.
Încetul cu încetul nu-mi mai pot simtii corpul. Parcă în inimă am înfipt un ţăruş de argint. Rece şi dur. Doare, nespus de tare.
Cum pot rezista unei asemenea dureri?!
Parca-r fi un anestezic pentru ce va urma. Nici nu-mi pot închipuii. Dureri ca focurile iadului.
Parcă-mi pot vedea viitorul.
Întinsă pe-un pământ ars, înconjurată de pomi arşi şi-un cer plin de nori groşi şi gri. Cu o privire goală şi un suflet sfărâmat în mii şi mii cioburi. Simţind cum fiecare respiraţie mi se îngreunează.
Îmi simt ploapele grele, dar simt ceva cald pe obrazul meu.
E o lacrimă.
O lacrimă cristalină ce purta versurile ultimei melodii dăruită de el.
Ultima lacrimă înainte de-a nu-mi mai simţii pierdutele bătăi ale inimii...
Am închis ochii!